Awaken Murano

Și bezna-i tot o casă, Mai dureroasă, Mai răcoroasă, Umbroasă singurătate, Pune-mi inima la loc, Și dă-i foc! Din nou să simt valurile iubirii, Ale pasiunii, ale împlinirii, Să-ndrăgesc viața ce-mi curge prin vene, Să fredonez cu poftă ascuțite refrene! De când aștept o aripă salvatoare, A tinereții ce-ncet moare, A pielii ce se usucă la soare, A sufletului ce lucește-n depărtare… Oh, cum suspin după puțină plăcere, După sucul vieții, îndulcit cu miere, Aici totu-i gri, îngreunat de tăcere, Copacii-s goi, zilele efemere. Noaptea-i adâncă, Grea ca o stâncă, Luna-i giuvaierul, Cu nuanțe de toamnă, Împodobește gulerul, Din noapte face doamnă. Melancolia-mi plânge de milă, Căci doar ea mă inspiră, Tristețea dulce-amăruie, Galbenă ca o gutuie, Mă pândește din umbră, Poate fi sumbră, Dar nu mă sperie, ‘Și-întinde tentaculele, La mine pe hârtie, Îmi încurcă calculele, Despre bucurie, O las să-și plângă, Sufletul frânt, Țin poezia lângă, Precum un antidot sfânt. https://www.deviantart.com/odys

Ești plămădită Din multă suferință, Ai fost strivită, Cu prisosință, Umilită, Batjocorită, Târâtă prin noroiul existenței, Și iată ca-i înflorit, Simbol al potenței! Din fructele tale, Se hrănesc cei în nevoie, Petalele tale Strălucesc în voie, Soarele-ți îmbujorează chipul, Rădăcina ta străpunge nisipul, Nimic în lumea asta, Nu-i mai frumos, Decât un trecut dureros, Transformat în lumină, În carte deschisă, Cu care cei îndurerați s-alină, Sufletul tău se-nchină, Cu recunoștință, Momentelor de neputință, Care-au scrijelit, Cu cuiu-ncins, Pe inima ce nu s-a stins, Nici atunci, Nici acum, Când oamenii se-ntreabă cum, Cum a supraviețuit furtunii, Pe care o credeau unii, Bătălia finală, La sfârșit de școală, Când cu mâna goală, A pornit o răscoală, Pe care tot ea a câștigat-o, Arătându-și colții În fața sorții, Ce a pus-o să plătească, Fiece greșeală prostească, Fiece decizie nefastă, A ajuns să trăiască, Printr-o simplă fereastră, A ajuns să cerșească, Milă cerească, În încercarea copilă

Am evadat, Într-un tărâm alienat, Pe-un fund de lac uscat, De vremuri-vreascuri, Uitate prin sertarele subconștientului, Parcă-s reviste cu vise, Nedeslușite, O lume adiabatică, În care totul se creează pe masură ce simt, Cu fiecare rând se construiește un gând, Nu știu ce urmează să zic, Eu doar intru prin gaura cheii Și mă-nchid în mine, În liniștea mea, În haosul meu, În iadul ce mă cuprinde atunci când mi-e greu. Aud un ecou, Oi fi tot eu, În cautarea mea, În peștera asta a somnului, În care-i întuneric, De pe pereți picură idei, Stalactitele-s de fapt stele împietrite, Stalagmintele încearcă să mă țină cu picioarele pe pământ, Când respir bezna, simt palpitații, Simt că mă pierd, Într-o lume îndepărtată, Doar de mine înțeleasă, Ce-și croiește albia prin aste cuvinte, Nu-i nimeni aici care să mă alinte, Versurile-mi umplu singurătatea, Hieroglifele de pe pereți nu mint, Ele spun cum mă simt, În orice clipă, În care caut fosila aia uitată de timp, Acea durere surdă ce și-a construit

Omul e viață, omul e și conștiință, Omul a creat lumea exactă, Ca să fugă de partea ei mai abstractă, Să-și ascundă temerile în spatele cifrelor, Să pună lacăte grele porților, Să închidă orice sentiment în concepte psihologice, Cuvânt ce conține “logică” în sine, Ai putea să lași logica și să te cauți cu adevărat pe tine? Să îți dai seama de natura inexactă și contradictorie a ființei umane, Astăzi ești nori cu ploaie, mâine ești numai soare... Aceeași persoană poate simți o paletă largă de culori, Fiecare are diferite seturi de valori, Nu putem spune că eu sau tu avem mai multă dreptate, Pentru că atunci când vorbim de simțiri, nu ne referim la științe exacte, Încercăm să încadrăm oamenii în eprubete cu etichete, Doar ca să putem vorbi de lucruri mai concrete, Dar de simțit și trăit, când? Că nimeni nu mai are timp de din-astea, Toți ne avântăm înainte, să ne rătăcim în funcții mari, Până să auzim de la suflet povestea, Devenim niște bolovani, unii devin chiar zidari, Și învață să co

E al patruzecilea an în care exist pe astă planetă, Mă uit retrospectiv pe a vieții paletă, Culorile îi sunt mai învolburate ca niciodată,  Nu credeam că ajunge-voi aici vreodată. Cu regret constat că mi-a fost frică să trăiesc, ca nu cumva să greșesc... M-am ascuns după un mamut critic, Din spatele căruia nu vedeam nimic, Dar îmi plăcea, mă simțeam în siguranță, Nu știam ce pierd, oh, dulce ignoranță. Odată ce am ieșit de după el,  Datu-mi-am seama ce am făcut... Cât am greșit, de frică să nu greșesc. Cât am pierdut, de frică să nu pierd. Cât am suferit, de frică să nu sufăr. Câte aș fi făcut dacă prețuiam micile progrese? Unde aș fi ajuns dacă prețuiam mărunții pași? Unde aș fi fost dacă nu mă criticam atâta? Unde aș fi fost dacă nu mă intoxicam atâta? Unde aș fi ajuns dac-aș fi fost mai asumată pe al meu drum? dacă aș fi spus "da" oricărei oportunități ce mi-a ieșit în cale? dacă aș fi spus "da" oricărei idei îndrăznețe ce mi-a trecut prin minte? Ce culori ar fi

Ceasul îmi apasă pleoapele  cu limbile lui grăbite să ajungă la marginea Universului,  Spațiu-timp,  de unde vrea să se arunce în vidul cosmic  și s-o ia de la început. De ce crezi că-i zice The Big Bang ceasului din Londra? Întâi a fost Clipa și apoi Cuvântul,  dar asta nu ne zice Biblia,  Timpul ne lipsește... Timpul ne lipește de perete cu ochii lui sticloși,  cu pendulu-i greu ce nu poate fi oprit nici de unșpe cai ce trag în direcția opusă... Mă sperie această curgere neîncetată, dar sigură spre moarte, spre neființă,  Timpul este egoist, toți ne întâlnim cu el când ne vine sfârșitul, îl vedem la capătul tunelului cum ne așteaptă răbdător, cu o pancartă cu numele nostru, de parcă am fi ceva vedetă atemporală și atotputernică,  de fapt el așa face cu toată lumea, ne minte ca suntem unici și speciali, pe când, în fața lui, cu toții suntem egali, minutul meu cu minutul tău se sărută pe podul dintre viață și moarte, sunt două picături într-un ocean al infinitului...   Unde este încep