Omagiu Sinelui

Ești plămădită
Din multă suferință,

Ai fost strivită,
Cu prisosință,

Umilită,
Batjocorită,

Târâtă prin noroiul existenței,
Și iată ca-i înflorit,
Simbol al potenței!

Din fructele tale,
Se hrănesc cei în nevoie,

Petalele tale
Strălucesc în voie,

Soarele-ți îmbujorează chipul,
Rădăcina ta străpunge nisipul,

Nimic în lumea asta,
Nu-i mai frumos,
Decât un trecut dureros,
Transformat în lumină,

În carte deschisă,
Cu care cei îndurerați s-alină,

Sufletul tău se-nchină,
Cu recunoștință,
Momentelor de neputință,
Care-au scrijelit,
Cu cuiu-ncins,
Pe inima ce nu s-a stins,
Nici atunci,
Nici acum,

Când oamenii se-ntreabă cum,
Cum a supraviețuit furtunii,
Pe care o credeau unii,
Bătălia finală,

La sfârșit de școală,
Când cu mâna goală,
A pornit o răscoală,
Pe care tot ea a câștigat-o,
Arătându-și colții
În fața sorții,
Ce a pus-o să plătească,
Fiece greșeală prostească,
Fiece decizie nefastă,

A ajuns să trăiască,
Printr-o simplă fereastră,

A ajuns să cerșească,
Milă cerească,

În încercarea copilărească,
De a scăpa de propriul destin,
Dovedit un chin,

Parcă străin,
De orice bucurie lumească,

Ca un rechin,
Ce avea tot să-i răpească,

Harul divin,
Sufletul avea să-i cârpească,
Cu fir de aur,
Fără să-l mai otrăvească.


Anii-au trecut,
Ea s-a cunoscut,
Și-a vindecat durerea,
Și-a recăpătat puterea,

Acum mâlu-i e hrană,
Nimic de pomană,

Totul se transformă,
Într-o nouă formă,

Diformă, neuniformă,
Brăzdată de lecții apuse,
Pictată-n culori compuse,

Vechiul e noul nou,
Scris cu cerneală și stilou.