Proză lirică

Omul e viață, omul e și conștiință,
Omul a creat lumea exactă,
Ca să fugă de partea ei mai abstractă,
Să-și ascundă temerile în spatele cifrelor,
Să pună lacăte grele porților,
Să închidă orice sentiment în concepte psihologice,
Cuvânt ce conține “logică” în sine,
Ai putea să lași logica și să te cauți cu adevărat pe tine?
Să îți dai seama de natura inexactă și contradictorie a ființei umane,
Astăzi ești nori cu ploaie, mâine ești numai soare...

Aceeași persoană poate simți o paletă largă de culori,

Fiecare are diferite seturi de valori,
Nu putem spune că eu sau tu avem mai multă dreptate,
Pentru că atunci când vorbim de simțiri, nu ne referim la științe exacte,
Încercăm să încadrăm oamenii în eprubete cu etichete,
Doar ca să putem vorbi de lucruri mai concrete,
Dar de simțit și trăit, când? Că nimeni nu mai are timp de din-astea,
Toți ne avântăm înainte, să ne rătăcim în funcții mari,
Până să auzim de la suflet povestea,
Devenim niște bolovani, unii devin chiar zidari,
Și învață să construiască întregi forturi în jurul interiorului moale,
Ca nu cumva să creadă în ceva ce nu se vede,
Și mai încolo în viață plâng cu mare jale,
Că nici în ce se vede puternic nu pot mai crede.

Se vede că sufletul lor a obosit să tot urle din străfunduri,
Că a încercat să vorbească până și prin gânduri,
Pe care omul le-a ignorat cu mare iscusință,
Pentru că nu i s-au părut de nicio trebuință.
Să călătoresc, să văd lumea? Când oi ieși la pensie...
Acum am de făcut familie, de cumpărat saltea cu suspensie,
Să scriu o poezie? Ce folos îmi aduce?
Nu mai bine ascult un podcast cu subiecte practice?
Să dau atenție sentimentului de constantă frustrare?
E de la serviciu, de la copii, de la astea mă doare...
Când de fapt în interior zace un obosit soldat,
Care de prea multe ori a încercat,
Să-și spună părerea, să zică ce vrea,
Crezi că l-a auzit vreodată cineva?


...Vreau alte suflete cu care să-mi dezmierd singurătatea,

Căci abandonat m-ai lăsat la poarta din tine,

Prin asta crezi ca ți-ai adus partea?...


Ce folos să-l mai strigi acum... crezi că mai vine?


Folos are... el va fi mereu acolo să te aștepte,
E mai împăcat cu mințile lente decât cu alea deștepte,
Alea blânduțe sunt mai puțin acaparatoare,
Astea istețe îl neagă până el aproape moare,
Doar mintea există după părerea minții.

Înainte să te uiți în exterior, uită-te în adâncul inimii,
Și vezi ce crezi despre lume cu adevărat,
Să trăiești așa fără inimă... nu e păcat?
Să nu simți bucuria vieții în piept și în tot corpul,
Să o primești în tine doar când vezi rezultatul,
Să depindă interiorul de exterior,
Nu crezi că te îndepărtezi de izvor?

https://www.deviantart.com/tomtc/art/The-Monolith-809732808