T1/2

E al patruzecilea an în care exist pe astă planetă,

Mă uit retrospectiv pe a vieții paletă,

Culorile îi sunt mai învolburate ca niciodată, 

Nu credeam că ajunge-voi aici vreodată.

Cu regret constat că

mi-a fost frică să trăiesc,

ca nu cumva să greșesc...

M-am ascuns după un mamut critic,

Din spatele căruia nu vedeam nimic,

Dar îmi plăcea, mă simțeam în siguranță,

Nu știam ce pierd, oh, dulce ignoranță.

Odată ce am ieșit de după el, 

Datu-mi-am seama ce am făcut...

Cât am greșit, de frică să nu greșesc.

Cât am pierdut, de frică să nu pierd.

Cât am suferit, de frică să nu sufăr.

Câte aș fi făcut dacă prețuiam micile progrese?

Unde aș fi ajuns dacă prețuiam mărunții pași?

Unde aș fi fost dacă nu mă criticam atâta?

Unde aș fi fost dacă nu mă intoxicam atâta?

Unde aș fi ajuns dac-aș fi fost mai asumată pe al meu drum?

dacă aș fi spus "da" oricărei oportunități ce mi-a ieșit în cale?

dacă aș fi spus "da" oricărei idei îndrăznețe ce mi-a trecut prin minte?

Ce culori ar fi avut viața atunci? 

Acum, în târziul ceas a lui Octombrie,

stau pe balansoarul meu, 

prematur îmbătrânit, 

și sorb din aste regrete cu luare-aminte,

încercând să pun în cuvinte,

cât de ușor a fost să mă mint singură,

și să cred că siguranța e pe primul loc,

pe când, siguranța nu există în acest joc,

al vieții iarmaroc.

În haos și-n foc, să sari te provoc!

Toate gardurile de siguranță sunt niște iluzii amare,

Odată ce gardurile cad și teama dispare,

De fapt, frica-i doar anticipativă,

Dansează ca o bezmetică, lascivă,

Te-mbată cu falsa nevoie de siguranță,

Dar adevărata viață se află dincolo de graniță, 

Dincolo de gratiile lui "nu",

"Nu pot", "nu știu", "nu am cum"...

Aici, la mijloc de drum, 

Cu iluziile făcute scrum, 

Dau pagina asta din al vieții album,

Și-ncep să trăiesc așa cum nu am mai făcut-o până acum!