Terra nova

Cine-s eu

fără sacul ăsta greu

ce-l car după mine

mereu?

Atașamente iminente, 

atotprezente,

uneori purulente, 

alteori suculente,

se scurg din mine și se agață 

de orice gard pe lângă care trec,

nu mă lasă să pășesc agale-n față

și mă-nec. 

Mă-ntrece trecutul,

Eu mă uit ca mutul

cum vechi tipare

își găsesc în mine loc de parcare. 

De pe loc nu mă urnesc,

Stau ancorată, 

chiar dacă de mult

m-am imaginat plecată.

Ceva mă ține acolo...

Să fie frâna de mână?

Poate frâna de minte, 

Aia plină de cuvinte...

...mai stai un pic, hai, nu pleca, 

nu e safe să faci așa ceva. 

Stai aici. Cu mine. La căldurică. 

Uite, îți aduc și-un ceai, și-o păturică.

Ascultăm niște muzică lină,

fă-te comodă-n mașină,

dar de pe loc nu pleca, 

stai aici și ascultă vocea mea. 

Simpatică entitate, 

are răspuns pentru toate, 

de nu o voi mai asculta,

deveni-voi altcineva. 

Promisiune?

Mai degrabă minune.

Să pot fi eu, fără să fiu criticată?

Asta-i coada pentru bilete 

sau să vin altă dată? 

Da. Se poate.

Gratis? Poate. 

Dacă prin timp, energie și intenție, 

frustrare, blândețe, atenție,

tu-nțelegi mocangeală,

apropie cardul și devino versiunea ta cea mai puțin nasoală!