Transcendență

Ultimele șapte clipe,
Mintea începe să se agite,
Sufletul se liniștește,
Viața încet mă părăsește.

Îmi văd trecutul ca pe o poveste,
Alor mei le dau de veste
Că ce a fost nu mai este,
Ce va fi... rămâne un mister.

Cu pași mărunți, urc înspre cer,
În jos, las pământul în care-s plantată,
Un copac măiastru va crește odată,
Din carnea-mi crudă, de rouă udă,
Răsare-va un pin cu pielea nudă.

Copacii-s dezbrăcați și așa și rămân,
Peste ei niciun acoperământ nu e stăpân,
Nici iarna, zăpada nu-i îmbracă de tot,
Ei sunt copaci și stau goi, fără capot.
Noi ne ascundem sub mii și mii de țoale,
Dar nu numai fizice, ci și spirituale,
Ba chiar și emoționale, mentale...
...trebuie să-ndeplinesc multe așteptări,
Să nu mă abat niciodată pe alte cărări,
Am nenumărate responsabilități,
Nu pot să mă las mai prejos,
În fiecare zi trebuie să-nvăț noi abilități,
Altfel nu sunt deloc valoros...

Condiționați și captivi,
Ne ducem viața în spate ca pe o cruce,
Ce-ar fi dac-am deveni mai creativi?
Am vedea că viața pe sub ochii noștri se duce.
Am trăi mai liberi și mai spontani,
Am colinda străzile ca niște motani,
Curioși, nepăsători, jucăuși, înfometați,
De viață și de experiențe însetați,
Nu robotici, haotici, încorsetați,
Tot timpul cu ochii pe ceas, crispați.

În fața morții suntem cu toții egali,
Fie de viță sălbatică sau nobilă,
Importanți nu suntem, mai mult banali...
E un gând ce eliberează presiunea teribilă
De pe umerii noștri cu epoleți pompoși,
Credem că suntem ca din cutie scoși,
Dar ghici ce? Din noroi venim și acolo ne și întoarcem,
Important e cum ne trăim viața, nu ce facem,
Pe oricare drum am merge, tot acolo ajungem,
Deci tot ce ne rămâne de făcut este să râdem,
Să ne jucăm cu viața până o pierdem,
Și când a bate moartea la ușă, strigând,
Să-i zicem:

Image source: https://www.deviantart.com/hjalmarwahlin/art/Supergirl-585199597