Și bezna-i tot o casă, Mai dureroasă, Mai răcoroasă, Umbroasă singurătate, Pune-mi inima la loc, Și dă-i foc! Din nou să simt valurile iubirii, Ale pasiunii, ale împlinirii, Să-ndrăgesc viața ce-mi curge prin vene, Să fredonez cu poftă ascuțite refrene! De când aștept o aripă salvatoare, A tinereții ce-ncet moare, A pielii ce se usucă la soare, A sufletului ce lucește-n depărtare… Oh, cum suspin după puțină plăcere, După sucul vieții, îndulcit cu miere, Aici totu-i gri, îngreunat de tăcere, Copacii-s goi, zilele efemere. Noaptea-i adâncă, Grea ca o stâncă, Luna-i giuvaierul, Cu nuanțe de toamnă, Împodobește gulerul, Din noapte face doamnă. Melancolia-mi plânge de milă, Căci doar ea mă inspiră, Tristețea dulce-amăruie, Galbenă ca o gutuie, Mă pândește din umbră, Poate fi sumbră, Dar nu mă sperie, ‘Și-întinde tentaculele, La mine pe hârtie, Îmi încurcă calculele, Despre bucurie, O las să-și plângă, Sufletul frânt, Țin poezia lângă, Precum un antidot sfânt. https://www.deviantart.com/odys...
Comentarii
Trimiteți un comentariu