Mosaic

O lună plină ce ține noaptea trează
Stă atârnată de cer și pământu-l veghează,
Sub ochii ei adormiți se întâmplă minuni,
Se nasc copii, mor oameni, se nasc bătrâni.

Și cine să mai întrebe Luna dacă e obosită?
Dacă în tura de noapte ar vrea să fie înlocuită?
Să doarmă și ea pe timp de-ntuneric,
Să viseze și ea cu un tărâm feeric
Sau feeros, ca la chimie, cu două valențe pozitive,
Să se trezească în zori fără gânduri captive.

Când nopțile înghit pământul,
Cum înghit valurile țărmul,
Luna alene răsare printre Copacii Vieții
Și se cuibărește în inimi până la apariția dimineții.

Și mă cuprinde un mare dor de stele căzătoare,
Și mă cuprinde un mare dor de mare,
Să iau pulsul mării uitându-mă la valuri,
Să-i caut inima-i în adâncuri cu inima-mi...

Sonar de vise adânci pe fund de mare uitate,
Împinse să plutească la mal ca niște alge uscate,
De Soare să trăiască nu sunt lăsate,
Învinse de furia zbuciumului inimii,
Sunt găsite pe plaje curate în mânuțele unor copii...

Inima mării face valuri puternice,
Sângele-i apa sărată, mesajele-i-s cucernice.
Ne cheamă să ne aruncăm în ea fără milă față de propria persoană,
Când ne înecăm, ne îndeamnă să nu mai fugim în goană,
În sfârșit ne putem liniști pe vecie plutind în valuri,
Dorul o să ni-l ducă pescărușii, o să vizităm noi maluri
Și noi plaje pline de palmieri și nisipuri albe,
Or să mai fie acolo și alte suflete care cu noi or să se scalde,
Un soare plăcut de vară târzie și băi calde,
Ce-ți poți dori mai mult de la Moarte?

Doare până ajungi acolo... o viață întreagă.
Te chinuie gândurile că totul se termină de grabă,
Clipa e eternă, Moartea se-ntâmplă tot acum,
Deci de trăim momentul, de nu, viața tot se preschimbă-n parfum...
Trăit, prezentul îl ții minte, însă fugit îl pierzi în fața sfârșitului,
Totul se petrece într-un timp de lungimea clipitului,
În curând auzi de sus sunetul clopotului
Și faci cu mâna prietenului și mamei și nepotului,
Te rogi pentru ei să fie fiii norocului
Și să trăiască mai mult decât ai făcut-o tu,
Să aștepte să te-ntâlnească de cealaltă parte a malului,
Fără să decidă ei momentul sorocului.

Ce s-ar face lumea fără mine?
Dacă mor într-o zi?
Nu ar mai preocupa-o doar viața,
Și-ar mai lua capul de la prostii,
Și-ar lua propria viață în propriile-i mâini,
Ar face lumină și peste alte lumi.

”Rămâi cu bine, suflet blând”,
asta scrie la bunica mea pe mormânt.
Îmi înving frica de moarte scriind despre dânsa,
Prima oară e mai greu, apoi vine natural,
Deja e prea târziu să mai opresc cursa.
Poți muri de mii de ori, până devine banal,
În fiecare zi câte un pic, până într-o zi când mori încă puțin,
Se termină fitilul și viața nu mai este un chin, 

Suferința își împlinește destinul fatal.

Moartea este recompensa pentru o viață trăită bine,
Fără păreri de rău, regrete, fără rușine,
Fără gânduri grele, blesteme, fără suspine,
Deși și astea-s de trăit, da' așa-ntr-o doară,
Niciun om nu vrea să fie găsit scăldat în ele când are să piară.

Vrem o încheiere apoteotică pe un vârf de munte sfânt,
Să fim mai aproape de Dumnezeu și mai departe de pământ,
Deși prin pământ ajungem la Dumnezeu, adică ne-mprăștiem peste tot,
Oricât ne-am zbătut, nu i-am găsit inevitabilului vreun antidot.

Trăim Moartea într-o lume atemporală,
Ne ajutăm copiii post-mortem să reușească la școală,
Le șoptim prin intuiție răspunsurile bune,
Când greșesc ne amuzăm de ei, la culme,
Nimeni nu îi poate acuza de fraude,
Ba, din contră, primesc chiar laude,
Și ei cresc și se bucură de cariere reușite,
Iar moartea noastră se bucură pentru viețile lor împlinite.

Din fundal se aud voci răgușite,
Greu de deslușit, parcă în pământ pironite,
Sunt amintiri ale cântecelor cu glasuri lumești,
Ce greu e să-ți uiți viața, odată ce o trăiești,
Ce ușor e să-ți uiți originile, odată ce reușești,
Ce greu e să adormi, odată ce obosești,
Ce ușor te distragi, odată ce te trezești.



                                                    Image source: https://www.deviantart.com/frankatt/art/Skarnland-547016406