Re-amintire

Crepuscul, când luminile încă nu s-au trezit,
Apus de soare, zis și asfințit,
Amurg, abia acum m-am dezmeticit,
Mă uit la ceas, iar am îmbătrânit.

O zi, o lună, un soare sau o stea,
Între acești patru pereți se desfășoară viața mea.
Dacă nu învăț dau de belea,
Dacă o fac, mă apucă strechea.

Un ceas, două sau chiar mai multe,
Nu e nimeni aici care să mă asculte.
Chiar trebuie să știu ce înseamnă hemoragiile oculte?
Asta înseamnă să înveți despre viețile mai puțin adulte?

Mă satur repede, mă plictisesc și mai și,
Oare ce o fi acolo, în adâncul inimii?
Sper că nu vreun defect de sept ventricular cu aritmii,
M-am săturat să învăț despre boli de copii.

Și totuși... Și totuși din ei răsar oameni ca noi,
Cei cu mintea plină și cu ochii goi,
Suflet de copil, tu adormi numărând oi,
Iar noi adormim numărând până la doi.

Dormi în pace și nu te mai zbate pentru viață,
Tu cu ușurință uști tristețea, ștergându-ți lacrimile de pe față,
Noi, ăștia cu numărătoarea mai dodoloață,
O colecționăm cu grijă și o atârnăm pe pereți legată cu ață.

Bucuria ta ne alină... uneori.
Când ne întrebi: ”Ce-s ăia nori?”
Sau: ”Tăticule, cum se numește pomul care face ciori?”,
Dar nu când țipi după mâncare în zori.

Viața e plină de erori,
De diagnostic sau de judecată,
Tu o pictezi cu culori
Sau o pătezi cu stropi de înghețată.

Învață-ne cum să ne bucurăm de frumusețea unei buburuze,
Cum să ne apară zâmbetul mai des pe fețele ursuze.
La tine prezentul e momentul, nu există scuze,
Noi mâncăm trecut cu viitor pe pâine ș-apoi batem mărunt din buze, 
Că n-avem... că nu putem... că noi știm mai bine...
Ce-ar fi dac-am împrumuta niște idei de la tine? 

Oh... tu, copile, spune, trec toate de la sine?

”Bucuria e mereu acum, tristețea... cât vrei tu ține.”