El Búho Blanco

Un lac pe-o petală cu inima goală,
O petală pe un lac de sticlă,
O inimă ca o petală de smoală,
O sticlă pe un lac cu pâclă.

Un ceai cu memorii la micul dejun,
O molie moartă căzută pe o pasăre împăiată,
O memorie vie a unui om bun,
O carte lăsată neterminată...

Un cocoșat ce stă de pază la poartă,
O poartă cocoșată de vreme,
O sonerie stricată considerată artă,
O potecă pavată, mărginită cu crizanteme.

Un castel bântuit de vizitatori nocturni,
O întâlnire fantomatică nebănuită,
O bătrână cu ochi taciturni,
O bufniță albă la fereastra împietrită.

Semn rău, semn bun, orice se poate crede,
Asta decide cel ce o vede.
Prevestește sfârșitul sau un nou început?
Sună ca unul și același lucru,
Fie ea bufniță vie, fie ea bufniță de lut,
Pentru Bătrână înseamnă un Animal Sacru.

Când veghează din ceruri, vede totul de sus,

Privește cu nostalgie veșnicul apus,

Plânge amurgurile căci s-a stins viața unei zile,
Dormitează răsăriturile căci o sperie începuturile. 

Un nesfârșit joc de lumini la geamurile împânzite,
Să fie vorba oare despre Sufletele Neodihnite?
Dar Bătrâna și Bufnița sunt Ființe cu multă înțelepciune,
Și știu că Spiritele uneori se mai țin de glume,

Așadar, urcă în pod să se-ntâlnească cu ele,
Să nu cumva să le vină ideea să se pună pe rele.

Ușa podului este înțepenită,
O ușă grea cu clanța de mult neclintită,
Din lemn vechi cu miros putrezit,
Ce e de-o seamă cu timpul cel neîmblânzit.

Când în sfârșit pătrund în încăpere,
Spiritele par a fi de negăsit.
Știa de mult că acest loc era plin de mistere,
Dar Spirite nevăzute...? Cine și-ar mai fi închipuit?

O întreabă pe Bufniță de ea zărește ceva,
Aceasta trage draperia pentru a se lumina.
Dulapurile încep să tremure, să cadă pe rând de pe pereți,
Camera se inundă cu miresme îmbâcsite,
Bătrâna recunoaște niște tineri beți,
Ce râd tare și-și poartă hainele ponosite.

”Voi erați? M-ați speriat de moarte!
Credeam că râsetele vin din altă parte...
De ce beți pe zi-lumină? Încă nu v-ați găsit drumul?
Bufnița mea dragă, se pare că a venit timpul...”

Acestea fiind spuse, Bătrâna cade în genunchi,
Mâinile i se transformă-n crengi, corpul îi devine trunchi,
Iar capul i se preschimbă-ntr-o coroană cu frunze aurite,
Picioarele-i sunt rădăcini adânci cu vârfurile descoperite.

Bufnița înșfacă tinerele Spirite rătăcite,
Și le suie de-ndată pe coroană,
Arborele Vieții și al Morții le preface-n Lumină,
Sufletele devin dintr-o dată pure și liniștite.
Nu ponosite, nu bete, nu obosite.

Ușor, se ridică spre tavan ca niște fumuri plutitoare,
Îl traversează încet și astfel întreaga zarvă dispare.

Bătrânul Copac se reîntoarce la forma Bătrână,
Bufnița cea Albă i se așază din nou pe mână.
”Ce zici, drăguțo, am făcut treabă bună?
Cred că merităm și noi o licoare cu spumă.” 

Acestea fiind săvârșite, în Castel se făcuse pace,
Fără suflete cu glume puerile,
În sfârșit Bătrâna liniștită zace,
Cu Bufnița Albă, cu nopțile negre și cu restu-i de zile.